Alan Elsner: „Rolul editurilor tradiţionale e din ce în ce mai redus“

  • Ioana Popa
Featured image

Cariera scriitorului şi jurnalistului Alan Elsner este marcată de pasiunea sa pentru adevăr şi dreptate, de o necondiţionată integritate, precum şi de dorinţa de a demasca puterea excesivă şi abuzivă, lipsa de reacţie în faţa nedreptăţii, egoismul şi lăcomia societăţii contemporane. Elsner nu s-a temut niciodată să pună întrebări incomode, să zgândărească stupul cu viespi. De-a lungul celor 30 de ani de carieră, reportajele şi scrierile sale au izbutit să demaşte nedreptatea şi să lumineze câteva dintre cele mai întunecate cotloane ale lumii în care trăim. În 2006, Alan Elsner a fost profesor asociat şi a ţinut cursuri de jurnalism la Bucureşti, în faţa ziariştilor şi a studenţilor facultăţilor de profil; cele nouă luni petrecute în România s-au concretizat într-un nou volum, Romance language (Poveste romantică).

Iată un reportaj cu Alan Elsner făcut de Diana Morăraşu pentru BookMag:

Cum rezonează un jurnalist care a trecut prin multe experienţe dure, la muzica pură a lui Bach, ba mai mult, o explică prin prisma versurilor lui William Blake?

Muzica a fost întotdeauna foarte importantă pentru mine. Cânt la pian (nu excepţional, dar destul de bine) şi, în egală măsură, muzica joacă un rol important în cărţile mele. Muzica lui Schubert e o temă centrală în intriga primului meu roman, The Nazi Hunter, şi o baladă a lui Chopin are un rol cheie în Poveste romantică. Pentru mine, muzica şi poezia sunt modalităţi fundmentale de a transpune marile emoţii în artă.

Cele trei părţi ale Poveştii romantice au drept motto versuri din Eminescu. Aţi avut timp să vă familiarizaţi cu literatura, cultura română?

Am citit poezia lui Eminescu în traducere şi, prin lirismul şi forţa ei, a fost o adevărată revelaţie pentru mine. Cred că versurile pe care le-am ales surprind perfect cele trei părţi ale cărţii şi, în plus, mi s-au părut extrem de adecvate, dat fiind că avem de-a face cu un omagiu adus culturii şi literaturii române. Nu aş putea spune că am avut şansa de a mă familiariza pe deplin cu literatura română în întregul ei, dar am citit câteva cărţi de Norman Manea şi Mircea Eliade, printre alţii.

Şi personajul principal e poet, unul care crede în forţa literaturii, a cuvântului, de a schimba istoria. E şi credinţa dvs.? Sau sunteţi adeptul literaturii generatoare de plăcere estetică pură?

E limpede că, sub dominaţia sovietică, literatura a reprezentat unul dintre bastioanele rezistenţei, atât în România cât și în celelalte țări foste comuniste. Mă gândesc cu precădere la Soljeniţîn şi la Anna Ahmatova. Şi în democraţie literatura poate încă să spună adevărul despre societate într-un mod în care politicienii, politologii şi economişti nu o pot face.

Personajul dvs. preferat e Angela, care are un rol secundar în firul narativ. De unde această preferinţă? A existat un model real sau e pură ficţiune? Şi ce reprezintă ea?

Am îndrăgit-o pe Angela pentru că e un spirit liber şi are abilitatea de a pătrunde în miezul problemelor. Nu are niciodată timp pentru divagaţii. Personajul e alcătuit din trăsături observate de mine la studenţii mei, fără a-l reprezenta pe unul dintre ei în particular. Angela reprezintă noua speranţă pentru tinerii românii, în faţa cărora se deschide o întreagă lume, ei bucurându-se de infinit mai multe oportunităţi decât generaţiile anterioare.

Deşi aţi cunoscut toate surprizele capitalei noastre – de la furatul calculatorului, până la colţii maidanezilor, aţi ales-o pentru că e un oraş viu.

Consider Bucureştiul un oraş plin de viaţă şi, deşi ştiu că România a traversat o perioadă tulbure din punct de vedere economic, aş întâmpina întotdeauna cu bucurie şansa de a reveni. E un loc în care liniştea nu domneşte niciodată şi, trebuie să recunosc, mi-au trebuit zile bune până ce m-am obişnuit să dorm într-un oraş în care alarmele maşinilor şi tot soiul de alte zgomote nu se opresc cât e noaptea de lungă. Sunt curios să văd cum au evoluat din punct de vedere profesional foştii mei studenţi. Toate locurile se schimbă, nu putem rămâne încremeniţi în trecut. Mi se întâmplă uneori să mă întorc în locuri odinioară familiare şi nu am nici o problemă în a le accepta schimbările. Londra de pildă, oraşul în care m-am născut şi am crescut, s-a schimbat complet – ce-i drept, în bine.

Spuneaţi că la Bucureşti se predă „despre jurnalism“, dar nu „jurnalism“. Care ar fi diferenţele notabile dintre presa de peste ocean şi presa din Europa de Est, din România?

A învăţa despre jurnalism este un fapt teoretic, în timp ce a face jurnalism e deja o activitate efectivă. La multe universităţi se predă un jurnalism academic, în acelaşi fel în care se predau matematicile. E ca şi cum v-aş învăţa să înotaţi desenându-vă diagrame pe o tablă, fără a vă arunca pur şi simplu în apă. Cred că cea mai mare problemă în multe ţări europene, şi a devenit o problemă şi în Statele Unite, este amestecarea ştirilor cu opiniile, în aşa fel încât cititorul nu mai ştie niciodată care sunt unele şi care sunt celelalte. Evident, scandalurile legate de trustul de presă Murdoch, din Marea Britanie, au dezvăluit un jurnalism întru totul corupt, prin urmare Vestul nu e tocmai în măsură să ţină lecţii de virtute.

Sunteţi jurnalist şi scriitor. Cum vă raportaţi la putere?

Mi-am petrecut cea mai mare parte din viaţă făcând jurnalism şi abia după ce am împlinit 40 de ani m-am apucat de literatură. Dacă aş putea să o iau de la capăt, aş rezerva literaturii cea mai mare parte din viaţa mea. E adevărat, politicile fac lumea. Politicienii decid pacea şi războiul, politicile sociale, economiile etc. – aşadar, ei sunt cei care influenţează cel mai mult vieţile noastre, ale tuturor. Dar când ne oprim şi aruncăm o privire asupra trecutului, ne amintim mai curând de romancieri şi poeţi, nu de politicieni.

Corolarul puterii e manipularea. În exercitarea meseriei de jurnalist au existat momente când, dintr-un motiv ori altul, aţi căzut pradă acestei ispite?

Am încercat să fiu un reporter corect şi să-mi păstrez opiniile personale departe de munca mea. Şi cred că, în mare măsură, am reuşit.

Cine mai scrie astăzi cu adevărat, într-o lume în care toată lumea scrie? Şi cum vedeţi viitorul presei în era internetului?

Puneţi întrebări mari, nu ştiu dacă răspunsurile mele sunt pe măsură. Da, şi eu simt că aceste graniţe se estompează şi ne aflăm în faţa unor probleme complexe – se schimbă însăşi natura cărţii, rolul editorului, viitorul ziarelor. Trăim într-o lume în care oricine poate fi reporter dacă se întâmplă să fie în locul potrivit, la momentul potrivit, şi oricine poate filma, fotografia sau face o înregistrare audio. Ne aflăm în plină tranziţie de la o lume în care reporterii scriu şi cititorii citesc către una mult mai informatizată, în care toţi consumă fluxuri de informaţii şi livrează comentarii. Dar vom avea în continuare nevoie de reporteri de investigaţie profesionişti, capabili să găsească adevărul dincolo de aparenţe.

 … dar al literaturii? Căci şi literatura a suferit modificări, e drept, nu atât de dramatice ca presa şi, deocamdată, cu efecte mai curând benefice.

Amazon şi alte companii au oferit aproape tuturor posibilitatea de a se auto-publica şi de a-şi auto-promova cărţile. Rolul editurilor tradiţionale e din ce în ce mai redus. Cred că acesta e un lucru bun. Am văzut câteva dintre aceste cărţi auto-publicate bucurându-se de un imens succes, unele dintre ele având o certă valoare. Nu pot decât să salut cu bucurie aceste schimbări.

I-aţi învăţat pe fiii dvs. să-l asculte pe Bach, să-l citească pe William Blake şi, de ce nu, poate şi pe Eminescu?

Am doi fii, care au 28, respectiv 26 de ani. Unul este informatician, iubeşte literatura, dar nu e foarte pasionat de muzică. Celălalt e muzician, cântă un fel de pop avangardist, dar îi plac şi preludiile şi fugile lui Şostakovici. Sunt mândru de fiii mei, dar acum sunt oameni în toată firea, pe picioarele lor, şi au propriile lor înclinaţii. Cât au fost mici, i-am învăţat tot felul de lucruri, dar acum sunt pe cont propriu.

Sursa: BookMag

«Articolul anterior Articolul următor»